|
Kiseru |
 |
|
Colţul piparului -
Enciclopedie
|
|
Scris de Twain
|
|
Sâmbătă, 24 Ianuarie 2009 19:08 |
|
Cu ocazia Craciunului, socrul meu mi-a daruit o pipa deosebita, o "kiseru", adica o pipa japoneza traditionala. Gestul sau a fost cu atat mai emotionant cu cat pipa aceasta este in familia lui de 31 de ani. A cumparat-o chiar el, in 1978, in timpul unei delegatii in Japonia. Facand un calcul simplu, mi-am dat seama ca socrul meu avea atunci aproximativ varsta mea de acum. Asta m-a facut sa ma gandesc: oare si eu, la un Craciun, peste 30 de ani, imi voi darui pipele ginerelui meu? Uau... indepartata viziune.
Prima oara cand am auzit de pipa kiseru a fost prin clasa a 12-a, cand am citit "Ogio-san", cartea despre Japonia a lui Ioan Timus, imprumutata de la un fost coleg de clasa. Autorul - licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie si al Facultatii de Drept din Bucuresti - a scris Ogio-san (in traducere "Domnisoare") bazandu-se pe experienta si observatiile acumulate personal in timpul a aproape 5 ani de sedere in Tara Soarelui Rasare, intre 1917 si 1922. Cartea a aparut in trei editii, ultima (cea pe care o am si eu) la Editura Dacia, in 1984.
Dupa Craciun, am cautat in biblioteca volumul si am recitit cele cateva pasaje in care autorul se refera la pipa japonezilor.
Prima data a vazut pipa respectiva in trenul care-i ducea la Tokyo pe el si pe baronul (prietenul sau, numit asa nu din cauza nobiliara, ci a cheltuielilor dezordonate):
"Un nipon mai virstnic scoate o pipa subtire, dreapta, lunga de vreo doi dcm. Inghesuie un tutun taiat foarte fin, ca o vata, intr-o cavitate cit un sfert de degetar. Trage doua fumuri, scutura pipa, o-ncarca si o aprinde de la scuturatura.
Ma uit la baron cum il urmareste interesat si-i astept observatia care nu-ntirzie:
- Uite un sistem de a te lasa de fumat. Ca decit sa te muncesti atita s-o tot incarci numa' pentru doua fumuri, mai bine te lasi pagubas..."
A doua oara a vazut cum fumeaza pipa gazda lor, dupa ce negociasera chiria:
"Japonezul ne ofera tigari autohtone, care nu difera prea mult de ale noastre. Apoi scoate pipa lui cu gamalie minuscula, o-ncarca cu tutun, aprinde de la carbuni, trage doua fumuri, scutura scrumul, lovind usor luleaua de capatul hibaciului, o-ncarca iar pentru doua fumuri si tot asa, ca si calatorul din tren. Eu ma decid deodata:
- Hai sa ridicam sedinta, ca mai avem treaba."
(Nota: hibach e un fel de sobita minuscula, ca o vaza, cu 2-3 carbuni aprinsi inauntru.)
Si tot la gazda, cu prilejul unei invitatii la o masa traditionala japoneza:
"Domnul Okada-san isi scoate pipa lunga si subtire ca un creion. Acum am ocazia s-o vad de-aproape, sa cercetez si tutunul: moale ca o ata subtire, asa e de fin taiat. Trag si eu un fum-doua: nu mult deosebit de tutunul pe care-l stim cu totii."
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Revenind la zilele noastre, am cautat pe Internet date despre aceasta pipa deosebita si iata ce-am aflat.
Primele kiseru s-au inspirat dupa modelul pipelor lungi ale portughezilor, veniti in Japonia prin secolul 17, pentru comert. Tot atunci, se pare, a ajuns si tutunul in Japonia.
O kiseru este alcatuita din trei parti: o teava de bambus la ale carei capete se afla bolul si mustiucul din metal, de obicei din alama suflata cu argint, dar si din aur pentru clasele mai avute. In functie de perioada istorica, cele doua piese metalice erau impodobite cu diverse motive decorative, caracteristice culturii japoneze.
Lungimea tevii de bambus difera, in functie de aceasta o kiseru putand avea intre 10 si 50 de centimetri. Se spune chiar ca, pe vremuri, un pipar japonez nu purta la el decat bolul si mustiucul. Cand avea chef sa fumeze taia o tulpina de bambus din cel mai apropiat tufis, isi monta pipa si se aseza sa pufaie.
Din cauza ca e de metal, bolul se incinge foarte tare, dar asta nu e o problema prea mare avand in vedere ca teava de bambus raceste bine fumul pana ajunge la gura.
Tutunul pentru kiseru este, asa cum spune si Ioan Timus, fin ca o vata si se numeste koiki sau yamabuki. Se vinde in niste cutii de lemn, cu o capacitate de numai 10 grame, si care se deschid prin alunecare, precum cutiile de chibrituri. Nici vorba de etanseitate, pastrarea umiditatii sau alte griji pe care le avem noi vizavi de pastrarea tutunului.
Ca sa umpli o kiseru trebuie sa iti umezesti degetul mare si aratator cu limba, ca sa poti sa faci o biluta de tutun de marimea unui bob de mazare. Aceasta biluta o indesi in vatra minuscula, dupa care aprinzi usor pipa.
Spre deosebire de fumatul unei pipe europene, intr-o kiseru nu se sufla pentru a inteti jarul, pentru ca bila aprinsa de tutun poate sari foarte usor afara. Lucru foarte periculos intr-o casa traditionala japoneza, facuta numai din lemn, rogojini de orez si hartie.
De asemenea, arderea trebuie supravegheata cu atentie, pentru ca spre sfarsitul fumatei - adica destul de repede - jarul aprins, ramas in vatra, poate fi tras cu usurinta in gura.
Si inca un aspect deosebit: tutunul de kiseru e suficient de slab ca sa poata fi inhalat, la fel ca cel de tigara.
In ziua de azi, foarte putini japonezi mai folosesc kiseru. La fel ca in Europa, aproape peste tot in Japonia nu se mai fumeaza decat tigari. Totusi, mai exista mesteri care manufactureaza kiseru, iar pipa se poarta intr-un toc lung de piele, de care este legata borseta de tutun.
Iar in casa, pipa se aseaza "la odihnit" pe un suport special, facut tot in stil japonez si numit tabakobon.
Urmariti discutiile pentru acest subiect pe Forumul Pipa Club Bucuresti
|
|
Ce inseamna sa fii pipar? |
|
|
Colţul piparului -
Enciclopedie
|
|
Scris de Molia
|
|
Luni, 29 Decembrie 2008 02:00 |
|
Nu voi incerca sa dau un raspuns obiectiv la aceasta intrebare nascuta pe divan, iar raspunsul subiectiv mai am destul timp sa-l aflu. Voi incerca, in schimb, sa insir cateva posibile adevaruri despre faptul de a fi pipar, asteptand noi adevaruri de la prezenta comunitate.
Primul raspuns pentru aceasta intrebare din perspectiva domeniului meu de interes l-am gasit postat pe forumul Pipa Club Romania si se referea la perceptia piparului in inconstientul colectiv: cel care vegheaza asupra focului din vatra comunitatii primitiva, rascolind cu futacul/vatraiul periodic in vatra pentru a pastra aprinsa flacara reconfortanta.
Un al doilea raspuns ar fi ca piparul este cel care incearca stapanirea elementelor si imbinarea lor in perfecta armonie. Astfel tutunul va contine nivelul optim de apa atunci cand este indesat in pipa. Bolul este rodul pamantului, fie sub forma unui bulb de briar fie sub forma meerschaumului sau argilei. Focul da viata tutunului si caldura palmei piparului. Aerul parfumat mult dorit da sens acestui ansamblu sofisticat si impresia unei usoare apropieri de divinitate fumatorului. Sufletul piparului intra prin contactul cu pipa in rezonanta cu partea de suflet pe care pipierul a lasat-o in opera sa.
A treia perspectiva este cea care apartine formarii mele:
Sa fii pipar inseamna sa-ti acorzi o placere orala, pipa substituind sanul mamei. Inseamna sa iti cultivi un comportament usor anal, meticulos, ritualizat si strangator.
Mai inseamna si sa fii fal(n)ic si sa te lauzi celorlalti pipari cu o scula mai performanta sau sa protestezi in fata conventiilor castrante ale societatii.
Si piparul protesteaza! Protesteaza fata de graba manifestata de ceilalti pentru a realiza lucruri multe si, bineinteles, marunte. Protesteaza atat fata de atitudinea fumatorilor de tigarete ca tutunul poate oferi placere doar ca drog cat si fata de atitudinea nefumatorilor care sunt de parere ca fumul sub orice forma este daunator.
Un al patrulea adevar despre pipari, deloc neglijabil, este ca pipar ajunge cel care are rabdare sa rumege nuantele diverselor arome de tutun in diverse tipuri de pipa, garantie a unui comportament asemanator fata de subtilitatile vietii de zi cu zi.
Urmariti discutiile pentru acest subiect pe Forumul Pipa Club Bucuresti
|
|
Sfaturi pentru achizitionarea pipelor |
|
|
Pipe -
Elemente de baza
|
|
Scris de Humidor
|
|
Luni, 27 Octombrie 2008 02:00 |
|
 Materialele cele mai apreciate in domeniu sunt briarul si meerschaum-ul, insa cel din urma este considerat mai pretentios. Cea mai corecta impresie despre fumatul pipei ti-o poti face cu o pipa din briar, insa aplicatia sfaturilor ce urmeaza se extinde la toate pipele.
Pentru incepatori:
Am auzit de nenumarate ori sfaturile “cumpara una cat mai ieftina in caz ca n-o sa-ti placa” (se cam adevereste de la sine) si “cumpar-o pe cea mai buna pe care ti-o poti permite ca sa fii sigur ca o sa te bucuri de ea”(si ca sa nu intelegi prea repede cu ce e o pipa mai buna decat cealalta). Schimbul de experienta intre pipari ne face sa credem ca adevarul e ceva mai subiectiv si mai gri.
Cautati la o tutungerie specializata o pipa noua dar nu foarte scumpa din briar si un tutun usor aromat. Astfel plecati de la mijloc si va puteti decide singuri calea cu incredere. Preferintele in domeniu sunt strict subiective.
Forma pipei este tot subiectiva.
Nu se asorteaza mai bine cu tinuta un anumit tip de pipa.
Ceilalti vor asocia o pipa dreapta cu dinamismul iar una curbata cu o atitudine linistita, insa cei care reusesc sa perceapa pipa ca pe altceva decat un accesoriu excentric cu siguranta nu va vor judeca dupa forma pipei.
Daca sunteti nehotarat, propunem si aici calea de mijloc: o pipa medie, 1/4 sau 1/2 bent de dimensiuni medii (18mm diametru si 30mm adancime).
Nu va sfiiti sa cereti sa vedeti si sa pipaiti cat mai multe pipe inainte de a lua o hotarare!
Nu uitati ca:
O pipa usoara este mai confortabila, dar una grea are durata de viata mai lunga, fiind produsa dintr-un lemn mai dens, care va arde mai greu.
Calitatea unei pipe este data in primul rand de cat de bine este gaurita, pentru a fuma uniform trebuind sa fie cat mai bine echilibrata si cat mai simetrica in interior. Gaura din vatra va trebui sa fie cat mai aproape de fundul vetrei si perfect centrata. Se recomanda ca peretii sa fie grosi de cel putin 2mm. O vatra precarbonata nu va va scuti de necesitatea turtei ci mai degraba va ingreuna formarea ei, insa nu exista diferente majore in calitatea pipelor dupa acest criteriu.
Pentru cei care vor sa faca o pipa cadou:
Spionati colectia fericitului si constatati ce dimensiuni, forme si culori tind sa se repete, luati in considerare sfaturile de mai sus si retineti ca in general calitatea este proportionala cu pretul. Pentru pipe ieftine ce pastreaza culoarea naturala incercati sa le inspectati de gauri umplute cu chit (pete brun inchis, mai lucioase decat restul materialului, de dimensiuni cuprinse intre 3 si 0.5mm, adica vizibile cu ochiul liber).
Urmariti discutiile pentru acest subiect pe Forumul Pipa Club Bucuresti
|
|
Tutunul, consideratii generale si istorice |
|
|
Tutun de pipa -
Elemente de baza
|
|
Scris de Humidor
|
|
Miercuri, 29 Octombrie 2008 23:26 |
|
Tutunul, consideratii generale si istorice
Tutunul este o planta ierbacee cu ciclu de viata anual, este originar din Mexic unde, în secolul al VI-lea era folosit în ritualuri magico-religioase, creste spontan în America de Sud unde este cunoscut sub denumirea de bacon, tiutium, tabac, duhan, a fost aclimatizat în multe alte zone ale globului. Apartine familiei SOLANACEAE, genul NICOTIANA, în care exista 60 de specii. Specia folosita la producerea industriala de tutun este NICOTIANA TABACUM.
Descrierea precisa a plantei de tutun se datoreaza lui Gonzalo Hernandez de Ovideo y Valdes, guvernator de San Domingo, unde spaniolii initiasera primele culturi sistematice în scop de comercializare, fiind imitati de portughezi în Brazilia si de englezi pe teritoriul statului Virginia de azi.
- În cantitati mici, tutunul se cultiva cam peste tot în lume, exista însa zone „ privilegiate ” mari producatoare : Asia ( China, în special India, Pakistan, Japonia ), America ( SUA; Brazilia ), Europa ( statele din Comunitatea Statelor Independente, Bulgaria ).
Tutunul a fost importat în 1518 în Peninsula Iberica de catre un misionar spaniol.
În timpuri îndepartate, pieile rosii, bastinasii de pe continentul american, foloseau frunzele de tutun uscate si macerate, atât în scopuri medicinale – împotriva muscaturilor de sarpe si a viermilor intestinali, cât si în scopuri rituale, la pornirea unui razboi si la pregatirea „ pipei pacii ” care constituia un pact nescris de neagresiune între triburi.
Istoria tutunului debuteaza odata cu descoperirea Americii de catre Cristofor Columb, în 1492, în insula numita mai târziu Cuba. Primele însemnari despre obiceiul de a fuma ne parvin de la Cristofor Columb, care arata ca la debarcarea sa în insula Guanahani ( San Salvador ) a constatat ca populatia indigena fumeaza din niste pipe de bambus” ceva” preparat din frunzele plantei de tutun, numita simplu de ei, tabac.
In anul 1519 când s-au întors în Europa, navigatorii spanioli ai lui Columb, condusi de capitanul Francesco Romano Pace, i-au oferit ambasadorului Frantei în Portugalia, Jean Nicot, un manunchi de frunze de tutun aprinse, povestind cu acest prilej ce au vazut ei ca fac bastinasii sud-americani cu ele. Unul din ofiterii capitanului Romano Pace, pe numele sau Diego Rodriguez, a îndragit fumatul si la întoarcerea în Europa aduce tutun si continua sa fumeze acasa, dar în urma reclamatiei sotiei sale ca „ înghite foc si scoate fum pe nas ” este judecat si condamnat la 10 ani de munca silnica de catre inchizitia spaniola , pentru „ legatura cu diavolul ”.
Astfel a patruns pe continentul european aceasta planta care s-a cultivat intens si care s-a extins apoi în toata lumea.
A fuma in acele vremuri era un semn de mondenitate, la început un privilegiu al nobilimii, dar, cu timpul, si al celor mai largi si mai nevoiase paturi sociale.
În Europa, Nicotiana Tabacum a început sa fie cultivata în Anglia, mai întâi ca planta decorativa, a urmat rapid cultivarea ei si pentru a fi utilizata la prepararea tutunului, care se fuma la fel ca astazi sau se priza nazal.
Din peninsula Iberica, raspândirea tutunului în Europa se leaga de numele ambasadorului francez la Lisabona Jean Nicot ( de unde provine si denumirea stiintifica a plantei - NICOTIANA TABACUM).
Jean Nicot, cultiva tutunul în gradina sa si îi folosea frunzele date pe razatoare pentru a-si lecui migrenele.
Anul 1558 este considerat ca fiind data la care a început raspândirea tutunului în Europa si apoi în restul lumii. În acest an, Jean Nicot a trimis tutun Caterinei de Medicis, regina-mama a Frantei, recomandându-l ca o iarba vindecatoare a tuturor suferintelor si în special a greturilor de care suferea suverana, decoctul de tutun fiind proslavit repede ca panaceu, idee subliniata de numele de„ herba panacea” sau „ herba sancta” , atribuite în acele vremuri tutunului. De la curtea Frantei, si apoi în întreaga tara, el a câstigat lumea în câteva decenii.
Trecerea de la utilizarea lui în scop terapeutic, ca si calmant, la utilizarea lui în scop de relaxare s-a facut aproape în toata lumea spre sfârsitul secolului al XVI-lea, mai ales prin comertul practicat de cetatile italiene. Dupa Europa, tutunul a fost introdus în Orientul Apropiat si apoi în Africa, Asia si Oceania. În China si India, marinarii spanioli l-au introdus pe la anii 1600-1605.
Patrunderea tutunului în unele tari si extinderea obiceiului de a fuma nu a fost lipsita si de asperitati.
În unele tari, atitudinea fata de tutun a fost de opozitie neta, în altele a fost ambigua.
Tutunul a fost folosit initial pentru fumat-tutun de pipa sau pentru prizat. Tot pentru fumat era folosit si în Orient, în amestec cu alte plante, substante iritante sau stupefiante.
Pipa a aparut în secolul al XVII-lea.
De atunci, nimic nu i-a mai putut opri succesul în crestere. Treptat, s-a trecut la tigarile de foi, care s-au fabricat în special în Cuba, iar apoi în Spania dar si în alte tari din Europa si din restul lumii.
Patruns la început în palate, tutunul s-a extins apoi în mase. În scurt timp, însa, oamenii au început sa observe ca tutunul avea multe urmari neplacute, chiar foarte grave pentru organism. Din acest moment începe interzicerea fumatului în diverse tari, masurile prohibitive fiind deosebit de aspre.
În Anglia secolului al XVI-lea, pedepsele mergeau pâna la decapitare, capetele fumatorilor fiind expuse în piete, cu pipa în gura, pentru a îngrozi populatia.În anul 1619, regele Iacob I al Angliei combate fumatul cu vehementa într-o publicatie, atragându-le supusilor atentia ca, daca nu-i asculta sfaturile „ va vatamati sanatatea, cheltuiti în desert banii, dezonorati natiunea ”.
Cei prinsi fumând, erau condamnati la 10 zile de arest si 6 silingi pentru fiecare pfund ( 0,5 kg.) de tutun fumat.
Papa Urban al VIII-lea excomunica printr-o bula papala pe cei care fumau în biserici, autorizând gardienii sa confiste toate tabacherele cu tutun, cele de aur urmând sa fie retinute.
În Rusia, unde tutunul a fost adus la începutul sec. al XVII-lea de englezi, fumatul si vânzarea tutunului erau pedepsite la început cu 60 lovituri de cnut la talpile goale, iar mai târziu cu taiatul nasului si deportarea. La a treia recidiva, se aplica pedeapsa capitala.
În Turcia, Murad al IV-lea interzicea fumatul, considerând ca tutunul îmbata, or Coranul opreste betia. Fumatorilor li se taiau buzele si nasul.
În sec al XVII-lea, în unele tari, se interzice fumatul în public, instituindu-se taxe mari pentru fumatori. Constatând ca pedepsele nu dau rezultate, unele guverne s-au gândit sa profite de perseverenta fumatorilor si au introdus „ monopolul tutunului ”, de pe urma caruia au obtinut si continua sa obtina si azi frumoase beneficii.
În 1811 , Napoleon a creat în Franta monopolul tutunului, institutie care nu a încetat sa se consolideze si sa aduca statului venituri substantiale.
La noi, tutunul a fost adus de turci la mijlocul sec. al XVI-lea.
În Tara Româneasca se percepea un bir numit „ haraciul tutunului ”, în Moldova voievodul Constantin Duca stabileste în anul 1698 o taxa pe pogonul de tutun cultivat, iar în Transilvania se introduce o amenda pentru fumatori. În România, primele informatii au fost furnizate de Ion Ionescu de la Brad cu mai mult de 150 de ani în urma, obiceiul fiind însa, asa cum s-a vazut, mai vechi, conform unor descoperiri arheologice datând din secolul al XVI-lea. Odata cu acceptarea acestui obicei au aparut si primele fabrici rudimentare de prelucrare a tutunului în 1812 în Moldova si în 1821 în Muntenia. Mult mai aproape de zilele noastre s-a trecut la folosirea de tutun si foita, din care fumatorul îs i putea confectiona singur tigara, iar în final, la fabricarea de tigarete.
Inventarea instalatiei industriale de fabricat tigarete, în anul 1881, industrializarea manufacturii tutunului si automatizarea fabricatiei produselor, spre mijlocul secolului XX, au facut posibila producerea în mari cantitati a tigaretelor gata de consum, ceea ce a constituit marele salt spre raspândirea actuala a fumatului la o însemnata proportie a populatiei, ajungându-se azi la un consum de 600 miliarde tigarete la nivel mondial.
Urmariti discutiile pentru acest subiect pe Forumul Pipa Club Bucuresti
|
|
|
