Colţul piparului

Articol de Molia

După cum am mai declarat de câteva ori în articole anterioare, a fuma pipă este un ritual care cere devotament prin comparatie cu multe din delectările noastre obişnuite. Fumatul nu mai este în cazul nostru o activitate secundară, de practicat în timp ce alergi după autobuz sau în timp ce discuţi în toaletă vestimentaţia sumară a noii colege ci un ritual de relaxare, cunoaştere şi deconectare. Probabil acesta este şi motivul pentru care studiile recente pe care cei cărora le stă în putere nu au interes să le aducă la cunoştinţa maselor arată durate medii de viaţă ale fumătorilor de trabucuri egale cu ale nefumătorilor şi durate medii de viaţă ale fumătorilor de pipă cu între unu şi trei ani mai mari decât ale nefumătorilor. Durata de viaţă este, conform acestor studii, legată de nivelul de stres. Fumătorii de ţigarete vor recunoaşte că fumează mai mult în momente stresante. Opusul este valabil pentru fumătorii de pipă.
Cu siguranţă că fumatul, fie el şi pasiv în cazul fumătorilor de pipă, scade în timp capacitatea pulmonară, aşa ca nu recomandăm nefumătorilor această soluţie pentru o viaţă mai sănătoasă, existând metode de reducere a stresului cu eficienţă comparabilă, efecte secundare comparabile şi opinie publică mai favorabilă, prin urmare, un factor de stres eliminat. Mulţi pipari elimină stigmatizarea ca factor stresor fumând într-o atmosferă intimă. Astfel apare conceptul de colţ al piparului, adică acea încăpere în care se fumează şi anume zona din ea în care sunt depozitate pipe şi tutunuri. Un sertar este inadecvat depozitării lor.

Pipele trebuie să stea cu călcâiul în jos, într-o zonă uscată şi aerisită, căci altfel se vor usca neuniform şi în timp vor arde tutunul neunufirm. De asemenea, biblioteca este inadecvată, cărţile păstrând mirosul uleiurilor ce se evaporă din pipe în timpul uscării. În buncţie de buget, trebuinţe estetice şi pasiunea pentru etalarea colecţiei de pipe, stativele au în comun doar forma concavă în care va fi sprijinit călcâiul pipei. În rest ele pot varia de la banalul carton de ouă la suporturi individuale rabatabile sau vitrine din lemn exotic.
Stativele deschise cel mai frecvent sunt concepute pentru una până la şapte pipe şi sunt mai practice, putând fi aşezate pe birou, pe masa de cafea sau cea de studiu. Vitrinele sunt utile pentru colecţii mari, fiind în general construite pentru multipli de douăsprezece pipe.

Tutunurile aparent cer doar recipiente ermetice, care să le păstreze umiditatea şi aroma. Tutunurile ambalate în pungi sau cutii pătrate îşi vor pierde umiditatea cel mai repede. Cutiile rotunde vor pierde umiditatea ceva mai greu. Alternativa comodă ar fi utilizarea recipientelor ziplock sau tupperware în urma desigilării. O cutie rotundă bine reînchisă poate păstra tutunul cam şase luni, o pungă sigilată cam la fel. Pentru depozitarea pe termen lung, borcane asemănătoare celor de murături sunt mult mai practice. Ca regulă generală, multe din tutunuri pot fi reumidificate, însă aroma nu va reveni în totalitate, uleiurile volatile ce acopereau cândva frunzele plutind acum prin cameră odată cu vaporii de apă. Pentru păstrarea tutunului umed sau reumidificarea sa este necesar un recipient ermetic şi un umidificator asemănător celor pentru humidorul de trabucuri. La nevoie se poate improviza din argilă umezită aşezată într-un recipient mai mic deasupra tutunului sau chiar discuri demachiante umezite fixate pe capacul recipientului. E important ca sursa de umezeală să nu intre în contact direct cu tutunul.
Pentru cei cu pretenţii estetice mai ridicate, un recipient pentru tutun se poate confecţiona dintr-o bombonieră prin adăugarea benzilor elastice pe acea porţiune în care capacul se îmbină cu vasul, se poate folosi la fel de bine şi un recipient pentru ceai sau cafea. Acestea vor avea nevoie de un umidificator pentru depozitarea tutunurilor pe durata mai multor luni. Se pot depozita tutunurile în ambalajul original în humidor sau direct în borcane dedicate păstrării tutunurilor, care se pot găsi în majoritatea magazinelor de specialitate.
Cum oferta de tutunuri nu e tocmai stabilă şi există presiuni majore din partea Organizaţiei Mondiale a sănătăţii în sensul destabilizării progresive a pieţei în domeniu s-a ajuns chiar la situaţia în care anul 2005 nu a avut producţie de perique. Tutunurile nu devin inaccesibile doar prin scumpire ci şi prin încetarea producţiei.
Dacă un tutun aromat în care domina cavendishul oferă plăcere la maxim 2 ani după data producerii, devenind apoi o sursă de fum dulce, slab definit, blendurile aromatice în care domină burley şi cele englezeşti în care domină latakia pot rezista 3-5 ani iar unele mixturi cu tutun oriental chiar peste la 7 ani. Cele de tip virginia-perique au o durată de viaţă practic nelimitată. Se poate afirma despre virginii că devin chiar mai bune odată cu trecerea anilor, prin urmare mulţi pipari au început să facă provizii pe termen lung. Ideal tutunurile ar trebui păstrate la temperaturi de beci, asemănător vinurilor, însă temperatura camerei, umbra şi hidroizolarea le sunt de cele mai multe ori suficiente.
Dacă aţi găsit un tutun care vă place în mod deosebit şi poate beneficia pe urma învechirii, puteţi să achiziţionaţi pentru fiecare cutie destinată consumului una pe care să o păstraţi sigilată, preferabil uitată într-un sertar din care să nu vă tenteze. Dacă e vorba de plicuri, puteţi introduce conţinutul lor într-un borcan. Pentru a depresuriza borcanul şi a asigura păstrarea umidităţii, puteţi să îi încălziţi exteriorul în apă caldă asemeni murăturilor înainte de a înşuruba capacul. Vidarea puternică a borcanelor cu sitreme dedicate nu e recomandată doearece împiedică evoluţia aromei. La vel se va întâmpla şi cu tutunurile uscate peste pragul de pierdere a elasticităţii (care se sfarâmă). Fermentarea care îmbunătăţeşte tutunul se produce în prezenţa aerului şi apei. Dacă păstraţi mai multe blenduri de tip virginia-perique, nu uitaţi să etichetaţi borcanele.

Fumul pipă se disipă de vreo douăzeci de ori mai repede decât cel te ţigaretă, iar mirosul nu se impregnează nici pe departe atât de puternic în textile, însă pentru nefumătorii cu un miros sensibil, acesta va fi totuşi sesizabil, aşa că ar fi ideale pentru a ne scăpa de comentariile nefumătorilor: un smoking, mobilier din lemn sau piele, covorul minimal sau absent şi jaluzele orizontale în loc de perdele. Considerăm necesitatea unui scaun de la sine înţeleasă, pipa necesitând de obicei între 40 de minute şi două ore. Obligatorie este o scrumieră de mare capacitate care preferabil se poate închide etanş.
Scrumierele destinate pipelor au o calotă sferică din plută în care puteţi ciocăni cu bolul pentru golire fără a risca deteriorarea buzei. E important ca în acel moment să ţineţi pipa de bol pentru a evita crăparea muştiucului, iar dacă ţineţi în mână un meerschaum să îl protejaţi de grăsimea de pe mâini cu o mănuşă sau o batistă, fie ea şi de unică folosinţă. Contactul meerschaumului cald cu mâna va rezulta într-o colorare locală accelerată, inestetică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *